Unele povești nu ne aparțin, dar le purtăm ca și cum ar fi ale noastre.

Uneori, trăim capitole scrise de alții. Purtăm emoții, reacții sau feluri de a iubi care nu ne aparțin pe deplin, dar care s-au transmis în tăcere, din generație în generație.

De ce despre povești?

Pentru că poveștile ne țes identitatea. Pentru că toamna e adesea un timp al adunării și al cuibăririi, când privim spre interior și simțim nevoia de a ne reaminti de unde venim.

E perioada în care tragem aer adânc în piept, ne strângem aproape și începem să ascultăm.

Să ascultăm poveștile vechi — ca să putem scrie altele noi.